BarfDiet

Glandele anexate intestinului sunt: Ficatul și pancreasul, care își varsă o parte din produsul de secreție, în duoden și al căror rol este de o importanta capitala în procesul digestiei intestinale.
Cele doua glande se dezvoltă din peretele duodenal. Burjeonii embrionari ai ficatului și pancreasului au relații intime cu formațiunile vasculare care determina anatomia definitiva a acestora.

FICATUL

Ficatul este cea mai voluminoasa glanda a organismului. El este situat în cavitatea abdominală, atașat mușchiului diafragma.

Conformația ficatului
Din punct de vedere anatomic, ficatul prezintă pentru studiu următoarele elemente:

A. Fata diafragmatica ( fata care vine în contact cu mușchiul diafragma) este în raport direct cu peretele diafragmatic al cavității abdominale. Forma acestei fete este convexa si neteda, cu excepția unui șanț situat în apropierea marginii superioare. Acest șanț este determinat de trecerea prin el a venei cave inferiore, vena care la nivel primește afluenții sai reprezentați de venele suprahepatice.

B. Fata viscerala ( fata care vine în contact cu organele din cavitatea abdominală: stomac, intestin și rinichiul drept). Aspectul acestei fete este ușor concav. Aproape de mijlocul acestei fete se găsește o adancitura numita hil hepatic, nivel pe la care pătrunde în ficat vase de sânge, nervi și părăsesc glanda, canalele excretoare biliare.

C. Marginea superioara este groasa și prezintă o adancitura prin care trece segmentul distal-abdominal al esofagului, determinând acestei formațiuni denumirea de amprenta esofagiana. O alta adancitura a marginii superioare a ficatului este reprezentata de amprenta rinichiului drept.

D. Marginea inferioara este mai subțire prezentand șanțuri ( incizuri) mai mult sau mai puțin largi și adânci dependent de specie. Incizurile împart ficatul în lobi, formațiuni anatomice a căror număr și forma sunt de asemenea caracteristici fiecărei specii de animale.

E. Extremitățile ficatului.

Lobii ficatului
După cum am specificat, marginea inferioara prezintă incizuri, fapt ce determina împărțirea organului în unități anatomice distincte numite lobi hepatici.
Principalele incizuri împart ficatul în 3 segmente/lobi principali: drept, stâng și pătrat. La rândulor, lobii principali pot prezenta incizuri secundare care ii subimpart în lobi secundari-intermediari.
La carnivore incizurile interlobare sunt foarte evidente și adânci, pana în vecinătatea hilului hepatic. În aceasta situație, lobii sunt complet despărțiți, apărând ca entități organice separate.

Rolul ficatului

Rolul ficatului este multiplu, aspect care rezulta din funcțiile sale de glanda mixta.
Secreția externa a glandei este reprezentata de bilă, care este condusa in intestin printr-un ansamblu de canale intra și extra hepatice. Bila este produsa de celulele hepatice situate la nivelul lobulilor, de unde urmează calea canalelor biliare intrahepatice, apoi canalele perilobulare care la rândul lor se vor uni rezultand canalele biliare intrahepatice. Canalele intrahepatice părăsesc ficatul pe la nivelul hilului luând denumirea de canale extra hepatice.

Este necesar sa cunoaștem faptul ca între etapele de digestie intestinală, bilă nu se scurge direct în intestin, fiind acumulata într-un rezervor numit "vezica biliară". Pentru umplerea vezicii, canalele extrahepatice unite între ele vor forma un canal denumit canal cistic. Bilă acumulata în vezica va fi deversata în intestin prin contracția pereților acesteia. Rezulta de aici faptul ca golirea vezicii se produce tot prin canalul cistic- canal de umplere și golire a vezicii. Canalul cistic împreună cu extrahepaticele formează un canal comun de scurgere a bilei în intestin, canal numit coledoc, canal care se deschide în intestin la nivelul papilei duodenale, în ampula Vater.

Bila conține pigmenți biliari și colesterol, și alături de alți participanti cu rol în digestie, cum ar fi sărurile biliare cu rol activator asupra secretiei pancreasului, intervin în emulsionarea grăsimilor, în disocierea acizilor grași și în favorizarea absorbției vitaminelor liposolubile.

Dintre multiplele funcții endocrine ale ficatului amintim funcția glicogenetica, prin care glucoza ( monozaharinele) absorbita la nivelul intestinului sunt depuse în rezerve energetice sub forma de glicogen ce va fi restituit organismului la nevoie. Ficatul intervine în reglarea compoziției sângelui prin stocarea de diferite substante (ex. glicogen), intervine în funcțiile antitoxice și termogeneza.

Are rol în formarea ureei, în producerea fibrinogenului ( proteină) a protrombinei (proteină) și a altor proteine plasmatice.

Alte funcții ale ficatului se refera la convertirea acizilor grași, stocarea vitaminei A, distrugerea hematiilor urmata de eliberarea hemoglobinei sub forma de pigmenți biliari, funcție care o completează pe cea a splinei, a măduvei osoase și a unor noduri limfatice în procesul hematogenezei.

Ficatul inactiveaza acidul uric și alte substanțe toxice în organism.

Din cele enumerate rezulta ca ficatul este o glanda absolut indispensabilă vieții. Importanta funcțională a ficatului este justificata și prin sistemul sau vascular dublu. Astfel, ficatul primește sânge trofic din artera aorta, prin artera hepatica și sânge venos provenit din pereții organelor digestive abdominale și adus la ficat de catre vena porta. Pentru sângele venos din porta, încărcat cu principii alimentari și alte substante absorbite, ficatul constituie un adevărat filtru, după care sângele este redat circulatiei prin venele suprahepatice, afluenți ai venei cave inferioare.


Vezica biliară

Este un rezervor al bilei. Forma ei este diferita, cu aspect ovoid sau de pară, fiind atașată intim în fata viscerala a ficatului. La câine, vezica este acoperita in întregime de lobii ficatului. Vezicii biliare i se descrie un corp, în general alungit, o parte ovoida, orientata spre marginea inferioara a ficatului și un gat care se continua cu canalul cistic.


Particularități ale ficatului la carnivore

La câine, ficatul este voluminos raportându-l la greutatea totală a animalului. La aceasta specie existând o mare diversitate de rase, de la cele de talie mica, pana la rasele de talie mare este dificil a se exprima variabilitatile organului în grame, la fiecare rasa. În consecință, valorile sunt exprimate în procente, din greutatea totală a animalului viu. În medie, aceasta valoare este de 3,3%, cu variații de 1,7-4,4% din greutatea animalului. La un câine de talie medie, ficatul are cca 450g.
Culoarea ficatului are o tenta roșie-bruna, uniforma.

Configurația organului se remarca prin existenta unor incizuri interlobare foarte adânci care ajung în apropierea hilului. În acest mod, lobii hepatici sunt complet izolați asemănandu-se cu adevărate apendice ale ramificațiile venei porte.

Ficatul la câine, prezintă sase lobi foarte evidenti pe fata viscerala a organului și care sunt urmatorii: lobii laterali drept și stâng, lobii mediali drept și stâng, lobul pătrat și lobul accesoriu Spiegel. Între lobul medial drept și lobul patrat, incizura este larga și prezintă pe fetele adiacente câte o fosta care reprezinta amprentele vezicii biliare.

Vezica biliară cu aspect piriform este aproape în întregime acoperita de fetele mediale ale lobilor menționați anterior. Din cauza profunzimii ei, vezica este vizibila pe o redusa suprafață, chiar și pe partea diafragmatica a ficatului.

Pancreasul este o glanda anexata tubului digestiv, situat in cavitatea abdominala. Din punct de vedere functional, pancreasul este o glanda mixta indeplinind doua functii principale: secreta atat insulina si glucagonul, hormoni care trec direct in sange ( functia endocrina, cat si sucul pancreatic), produs care este deversat in duoden ( functia exocrina).

Din punct de vedere anatomic, pancreasul se aseamana cu glandele salivare avand un aspect neregulat si cu numeroase diferente existente de la o specie la alta. La animalul viu culoarea pancreasului este roz-portocaliu, iar la cadavru devine gri-cenusiu. Consistenta organului este friabila, moale, iar dupa un timp mai indelungat de la moarte, devine aproape fluid.

In cazul acinilor aglomerati, pancreasul prezinta un cap, un corp si o coada. Capul este situat spre dreapta, venind in raport cu prima flexura a duodenului. Corpul glandei prezinta un inel prin care trece vena porta. Coada pancreasului ajunge in partea stanga pana in apropierea splinei. Seroasa peritoneala acopera partial glanda. Canalele excretoare au rolul de a conduce produsul de secretie exocrina ( sucul pancreatic), de la glanda in intestin.

Sucul pancreatic contine un complex de enzime-tripsina, chimotripsina, amilaza pancreatica si lipiaza, care actioneaza asupra tuturor categoriilor de alimente. Tripsina si chimotripsina continua actiunea proteolitica a sucului gastric, amilaza pancreatica actioneaza asupra glucidelor, iar lipaza actioneaza asupra lipidelor.

Cum am specificat, secretia endocrina este reprezentata de doi hormoni: insulina si glucagonul. Insulina este indispensabila metabolismului glucozei, pe care o transforma in glicogen. Lipsa acestui hormon determina cresterea procentului de glucoza in sange si eliminarea acestuia prin urina, imprejurare care semnifica diabetul zaharat. Glucagonul accelereaza glicoliza hepatica si cresterea zaharului in sange.

PARTICULARITATI ALE PANCREASULUI LA CAINE

La caine, pancreasul de culoare rosu-roz are greutatea de 30-35g dependent de rasa variind intre 13-100g. Comparativ cu situatia intalnita la alte specii de animale de talie mica, la caine pancreasul este foarte dezvoltat. El este situat in lungul micii curburi a duodenului, intre foitele marelui mezenter, de la hilul ficatului pana la rinichiul stang luand aspectul unei litere "U".

Canalele excretoare se prezinta astfel: canalul principal Wirshung uneori poate lipsi. In cazul existentei lui se deschide impreuna cu coledocul la nivelul papilei duodenale majore. Canalul accesoriu Santorini este constant si se deschide solitar in duoden la 4-6cm de la papila duodenala majora. Mentionam faptul ca absenta canalului excretor principal este determinata de unirea acestuia cu canalul accesoriu, in interiorul glandei.

Splina este un organ impar care apartine esential aparatului circulator, dar se studiaza in cadrul capitolului organelor digestive abdominale din cauza raporturilor anatomice pe care le are cu unele dintre aceste organe.

Splina are un rol important in apararea organismului impotriva multor agenti patogeni. Acest rol este rezultatul multiplelor functii pe care le indeplineste splina. Astfel, ea regleaza numarul de elemente figurate- - globule rosii si albe, ale sangelui. Un rol important are si in ce priveste presiunea sangelui in viscerele abdominale, dar nici un rol indeosebi in digestie.
Inca din perioada fetala, splina indeplineste functia de formare a globulelor rosii si a globulelor albe din sange. Dupa nastere, la scurt timp, functia eritropoetica ( eritropoetina este un hormon glicoproteic care are controlul sintezei eritrocitelor, adica a hematiilor/globulelor roșii) regreseaza ramanandu-i indeosebi functia de distrugere a globulelor rosii ( in trecut, spilna era denumita " cimitirul globulelor rosii"). Desi la adult functia eritropoetica se reduce, splina isi pastreaza potentialul de reluare a acestei functii intervenind in anumite strai de anemie. La adult, splina are un rol important in metabolismul fierului si a pigmentilor biliari.

Un rol esential al splinei se exercita prin actiunea de fagocitoza asupra microorganismelor si a altor particule straine, precum si de distrugerea a leucocitelor printr-un proces enzimatic complex. Fiind bogata in macrofage si celule reticulare, splina constitue un important sistem reticulo-histiocitar in procesele imunologice.

Splina se comporta ca un "burete", veritabil rezervor de sange, care prin contractie pune in circuitul sanguin o importanta cantitate de sange, efect ce intervine indeosebi in cazurile de hipoxie (stare patologică constând în scăderea cantității de oxigen în țesuturi).

Culoarea splinei variaza de la rosu-visiniu la gri-albastru, dependent de specie si de cantitatea de sange continuta. Consistenta este destul de ferma, dar foarte elastica. La carnivore, splina are un aspect particular, in forma de cizma. Indiferent de specie si de forma, splinei i se descriu: doua fete, doua margini, si doua extremitati.

PARTICULARITATI ALE SPLINEI LA CARNIVORE

La carnivore, splina are culoarea rosie. La un caine de talie mijlocie, organul are o greutate de 56-60g. Dependent de rasa, talie si subiect, greutatea splinei variaza intre 5-130g. La pisica, greutatea splinei este de 2-25g. Lungimea splinei la caine este de 8-30cm si latimea de 3-8cm, iar la pisica lungimea e e 3-14cm si latimea de 2-3cm.

Aspectul splinei este particular luand forma unei cizme. Partea dorsala mai lunga se continua cu o portiune ventrala mai lata si flexata in sens cranial. Hilul este alungit strabatand toata fata viscerala a splinei.