Digestia intestinala

[Alexandra]

Digestia in intestinul subtire

1. Motilitatea intestinului subtire

Procesele digestiei ating intensitatea maxima in intestinul subtire, unde se bazeaza pe actiuni coordonate de natura mecanica, date de motilitate, si fizico-chimica date de bila, sucul pancreatic si sucul enteric.
Motilitatea intestinului subtire poate fi digestiva (cand se desfasoara in cursul digestiei) și interdigestiva (cand se desfasoara intre fazele digestive).

Motilitatea digestiva poate fi:
a. nonpropulsiva este reprezentata in principal de contractiile de segmentare, asigurate de musculatura circulara a intestinului. Aceste contractii au rolul de a "framanta" continutul intestinal inainte si inapoi, de a-l amesteca cu sucurile digestive (favorizand digestia) si de a-l pune in contact cu suprafata mucoasei (favorizand absorbtia).

b. propulsiva, consta in principal in contractii peristaltice, alcatuita dintr-o unda de contractie a musculaturii longitudinale, urmata de alta a musculaturii circulare. Sub actiunea acestor contractii, continutul intestinal este deplasat in spirala in sens invers acelor de ceasornic, pe distante reduse, dupa care este resupus actiunii contractiilor de segmentare.

Motilitatea interdigestiva consta in producerea de contractii peristaltic puternice care strabat portiuni lungi ale intestinului subtire, uneori toata lungimea acestuia, avand originea in duoden sub forma de lente. Aceste contractii au rol in eliberarea intestinului subtire de resturile de hrana nedigerate, ceea ce favorizeaza absorbtia si impiedica popularea intestinului cu microorganisme.


2. Secretia biliara

Definita ca produsul de excretie si secretie al ficatului, bila contine atat produsi finali de catabolism (precum pigmentii biliari), cat si substante cu un important rol in digestie (precum sarurile biliare).

Secretia bilei (colereza) este un proces continuu, caracterizat prin debit fluctuant influentat de numerosi factori. Debitul biliiar variaza in functie de specie si alti factori, astfel ca la caine acesta este de 12ml/zi/kg.

Proprietatile si compozitia bilei.

Sub aspect compozitional trebuie diferentiata bila hepatica, caracterizata prin continut mai mare de apa (95,5-97,5% la caine), de cea veziculara (din vezica biliara), care este mai vascoasa si are o concentratie in substanta uscata de 10 ori mai mare. Bila hepatica are un ph variabil, in general alcalin de 7,4-8 la caine.
Bila are compozitie complexa, formata din 3 componenti principali: pigmentii, acizii si sarurile biliare; carora li se mai adauga si colesterol, acizi grasi, fosfolipide, uree, mucina si alti produsi metabolici, precum si diferiti ioni sub forma de cloruri, carbonati sau sulfati.

Pigmentii biliari rezulta din degradarea hemoglobinei din hematiile imbatranite in sistemul fagocitar dispus cu precadere in splina, ficat si maduva osoasa. Bilirubina si biliverdina dau bilei culoarea caracteristica galben-rubinie sau verzuie. Varietatile de culoare la diferite specii de animale, se datoreaza diferentelor de concentratie ale celor doi pigmenti astfel ca bila de caine are culoarea galbena. Bila de caine contine doar bilirubina.

Acizii biliari sunt produsi specifici ficatului, derivati de acidul colanic, sintetizati din colesterol si prezenti in bila sub forma de saruri de sodiu sau potasiu conjugate cu glicocolul sau taurina. Sunt sintetizati exclusiv în ficat și urmează, împreună cu sărurile biliare, circuitul entero-hepatic prin care peste 90% se recuperează de la nivel intestinal și se recircuiteaza in ficat. Se cunosc diferiți acizi biliari (colic, dezoxicolic, litocolic, chenodezoxicolic și hiodezoxicolic).

Acidul colic, cel mai răspândit acid biliar, este prezent în proporții ridicate în bila de caine, iar la felide este singurul acid biliar. Acesta împreună cu glicocolul si taurina dau acizii glicocolic și taurocolic care la rândul lor împreună cu ionii de sodiu și potasiu formează sărurile biliare. Acizii biliari intervin in digestia și absorbția enterica, prin hidrosolubibilizarea unor componenti alimentari.

Sărurile biliare au proprietăți tensioactive și acțiune emulsionata asupra grăsimilor.
Principalele saruri biliare sunt glicocolatul și taurocolatul de sodiu și potasiu.

Rolul bilei

Cu toate ca bila nu conține enzime digestive, ea este absolut necesara digestiei grăsimilor, având ca principalele efecte:
- emulsionarea grăsimilor (prin acțiunea tensiocativa a sărurilor biliare), făcând posibila astfel descompunerea enzimatica a acestora
- activarea lipazei și favorizarea absorbției produsi lor de hidroliza a grăsimilor, aceste efecte fiind datorate acțiunii sărurilor biliare
- absorbția vitaminelor liposolubile, a colesterolului și a unor metale (fierul)
- sărurile biliare au efect coleretic, care consta în stimularea secreției biliare
- sărurile biliare intervin și în activarea peristaltismului intestinal
- pigmenții biliari sunt doar produsi de excreție hepatica, care nu prezintă funcții digestive
- bila are și acțiunea de inhibare a florei de fermentație și putrefacție din colon.


Secreția pancreatica exocrina

Prin fistula acuta sau cronica a canalelor pancreatice se poate recolta suc pancreatic pur, care este un lichid incolor, clar, ușor vâscos și alcalin, al cărui ph prezintă variații ușoare în funcție de specie 7,1- 8,2 la câine.

Secreția fiziologica zilnica, în g/kg greutate câine este de 2,4.

Compozitia sucului pancreatic variază în mare parte de calitatea stimulului declanșator. Dintre componentele anorganice predomina: bicarbonatul și carbonati de sodiu, clorura de sodiu și alți electroliți găsindu-se în cantități reduse.
Secreția se realizează pe parcursul fazelor cefalica, gastrică și intestinală.

* faza cefalica necesita o stimulare predominant nervoasa, secreția fiind declanșată de excitanti conditional și necondiționali
* faza gastrică este data de dilatarea stomacului care determina, prin reflex vago-vagal și prin reflex intrinsec, secreția unui suc pancreatic bogat în enzime. La aceasta faza secretorie, participa și gastrina.
* faza intestinală este cea mai intensiva. Dilatarea duodenului, produsa de trecerea hranei din stomac, determina excitarea terminatiilor nervoase senzitive ale sistemului intrinsec și eliberarea de acetilcolina.

Pe măsură ce hrana este digerata și absorbita, iar ph-ul acid este neutralizat, stimulii pentru secreția pancreatica dispar, iar rata secreției pancreatice scade la valorile de baza.

Secreția intestinală

Contactul continutului intestinal cu mucoasa intestinului subțire este facilitat de suprafață mare a mucoasei, asigurata de prezenta a numeroase falduri, numite valvule convivente si prelungiri epiteliale, numite vili, dispuse la suprafață mucoasei.

Enterocitul, celula epiteliului intestinal, prezintă membrana celulara de tip apical și bazolateral. Substanțele nutritive absorbite prin membrana apicala, trebuie sa străbată aceasta membrana pentru a pătrunde în sistemul circulator.

Glandele Lieberkuhn prezente pe lungimea intestinului subțire secreta un lichid cu pH slab acid și bogat în ioni de sodiu, care servește probabil pentru solubilizarea produsilor de digestie și la facilitarea absorbției, în timp ce glandele Brunner, prezente și ele, produc o secreție mucoasa bogata în bicarbonat, cu rol în protejarea epiteliului intestinal împotriva acțiunii nocive a acidității chimului.

Produsul de secreție al glandelor intestinale și al epiteliului intestinal de suprafață se numește suc intestinal. Sucul intestinal recoltat din duodenul terminal, jejun și ileon este un lichid apos, gălbui, clar, formând în repaus un sediment floconos de mucus, bacterii, leucocite și resturi celulare epiteliale. În compoziția chimica a sucului intestinal predomina substanțe anorganice, reprezentate în special de cloruri, bicarbonat de sodiu, potasiu și calciu. Dintre componenții organici ai sucului enteric, amintim: mucina, enterokinaza și unele enzime digestive ( despre care vom vorbi AICI)