BarfDiet

Cercetarile stiintifice, la inceput pe tumorile spontane, au antrenat conditiile de aparitie a neoplasmelor la diferite specii, in corelatie cu elementele comune omului si animalelor, cum ar fi, aria geografica, alimentatia, varsta, impactul neurohormonal, factori poluanti dar si factori intriseci locali (tesut) si generali (organism).

Conceptul de neoplazie e dificil de conturat intr-o definite concisa, care sa cuprinda variatele elemente ale unui proces biologic.
Procesul neoplazic se caracterizeaza prin elemente constant comune majoritatii tumorilor, cum ar fi comportamentul biologic, autonomie, proliferarea necontrolata, invazivitatea si metastazarea, formarea de clone celulare si ireversibilitate.

In oncologie, principiul comparativ va dezvolta si elucida unele laturi mai putin cunoscute, cum ar fi aparitia unor neoplasme mai mult sau mai putin exclusive, la una sau alta dintre specii, apoi afectarea obisnuita a unor organe sau tesuturi.
S-a constatat ca exista un cod generic specific fiecarei tumori, asa dupa cum s-a demonstrat ca exista o amprenta genetica irepetabila pentru fiecare om.

Elucidarea acestor probleme urmand pasii mici ansamblati intr-un tot unitar, constituit intr-o definitie a tot cuprinzatoare constitue de fapt ceea ce noi astazi numim boala tumorala.

Tumoarea (neoplasm) se defineste printr-un grup de leziuni, caracterizat prin proliferari tisulare anormale ale celulelor genetic modificate, care depasesc in dimensiuni si viteza toate procesele aparute in cazul regenerarilor, reparatiilor sau inflamatiilor.
Definim boala tumorala ca un proces de multiplicare progresiva a elementelor celulare, ducand la aparitia unui nou tesut, avand calitati particulare, cu o activitate metabolica diferita si care influenteaza in grade diferite, starea organismului.

Termenul de "tumoare" provine din latinescul "tumot", care inseamna o umflatura patologica, indiferent ca este de natura inflamatorie, chistica, edematoasa sau de alt ordin. In oncologie se mai foloseste termenul de "boala canceroasa" sau "neoplasm". Termenul de "neoplasm" e compus din prefixul "neo" (neos din greaca care inseamna "nou") si "plasis" (care inseamna formatiune). Canceogeneza se defineste prin initierea unei tumori, iar oncogeneza arata mentinerea si evolutia ulterioara a tumorii.
Neoplasmele pot prolifera local, sa invadeze tesuturile adiacente sau sa diminueze. Celulele se detaseaza din tumorile primitive, putand fi transportate pe cale sanguina sau limfatica spre alte organe, unde ele se vor dezvolta tumori secundare proces ce poarta numele de metastazare. Aceasta se face pe cale limfatica, sanguina dar si prin implantare, prin contiguitate, prin continuitate tisulara sau pe cale canaliculara (tub digestiv).

Neoplasmele primare reprezinta aparitia si dezvoltarea unui con celular de tip tumoral cu nodul de crestere infiltrativa, urmat de metastazare, generalizare si moarte.
Neoplasmele primare multiple se definesc prin cresteri tumorale multiple, de diferite tipuri in acelasi sistem de organe sau sisteme de organe diferite. Aceste neoplasme au fost descrise la mai multe specii de animale, dar cu o frecventa mai mare la caine. Rasa Boxer este expusa la un risc semnificativ mai ridicat la dezvoltarea unor neoplasme la 6-8 ani influentele hormonale au fost dovedite ca factori de risc pentru neoplasmele ale tractului reproducator.

Tumoarea benigna (de buna natura) e o crestere lenta a unui tesut, una locala, fara a invada alte tesuturi, fara a produce metastaze si fara a recidiva dupa indepartarea acesteia.
Tumoarea maligna (de rea natura) se caracterizeaza prin proliferarea rapida, invazia structurii invecinate, recidiveaza dupa operatie si produce metastaze determinand aproape intotdeauna moartea subiectului bolnav.
Tumorile ortoplazice pot fi mature si imature (tumori bine diferentiate). Daca celulele fiice nu evolueaza tumoarea e clasificata ca fiind una imatura, ca de exemplu carcinomul scuamos.
Tumorile anaplazice sunt nediferentiate, treptat, ceea ce face si mai putin asemanatoare cu tesutul de organe.
Tumoarea solidă este expresia ce caracterizează un neoplasm format dintr-un ţesut dens, uniform, fără nici o tendinţă de diferenţiere, cu celule omogene.
Tumoarea endofitică este caracterizată printr-o proliferare spre profunzimea tumorilor, de exemplu tumorile epiteliilor de suprafaţă, care cresc pătrunzând în ţesuturile subiacente.
Tumoarea exofitică este caracterizată prin creşterea spre exterior, sub formă de papile.
Tumoarea papilară este caracterizată prin proiecţii digitale ale celulelor neoplazice, uneori cu stromă vasculară, putând apărea într-un chist sau într-o cavitate a unei tumori.
Tumoarea tubulară este caracterizată prin structuri sub formă de tubi formaţi din celule neoplazice şi separaţi printr-o stromă conjunctivă, apărând secţiunile microscopice ca fascicule de tubi paraleli.
Tumoarea adenoidă este caracterizată microscopic prin dispunerea celulelor neoplazice în acini mici, asemănător structurilor glandulare.
Tumoarea chistică este un neoplasm ce conţine una sau mai multe cavităţi cu lichid, ţesut necrozat sau structuri cheratinizate.
Tumoarea simplă este expresia folosită pentru tumori unice, compuse din celule epiteliale.
Tumoarea complexă este caracterizată prin prezenţa ţesutului vasculoconjunctiv între structurile epiteliale.

Blastomul sau embriomul este o tumoare care derivă şi se compune din celule de tip embrionar.
Teratomul este o tumoare congenitală compusă din ţesut embrionar care provine din trei tipuri tisulare fundamentale. Exemple: teratoame maligne sau teratocarcinoame; teratoame benigne sunt chisturi dermoide.
Hamartomul nu este o tumoare propriu-zisă, ci apare ca o masă cu aspect tumoral, compusă dintr-o organizare anormală a ţesutului / ţesuturilor din regiunea anatomică respectivă. Exemple pot fi: noduli cartilaginoşi agăţaţi de o bronhie; hemangioame cutanate.
Coristomul este o masă de aspect tumoral, dezvoltată din resturi embrionare, celulare sau tisulare, cu dezvoltare heterotopă. Exemple de coristoame: noduli de ţesut ai glandei suprarenale dezvoltaţi în diafragmă; ţesut splenic dezvoltat în scrot.
Disembriomul este o tumoare teratoidă, caracterizată prin anaplazie marcantă a componenţilor tisulari.

Anatomopatologii veterinari francezi, pentru tumorile maligne ale epiteliilor, folosesc termenul de epiteliom, în timp ce autorii anglo-saxoni le denumesc carcinom.


CLASIFICAREA NEOPLASMELOR

1. Clasificarea embriologica

Clasificarea tumorilor are la bază originea embrionară a ţesuturilor şi structura lor histologică, astfel:
– tumori cu origine în ectoderm şi endoderm: tumori epiteliale sau carcinoame;
– tumori neuroectodermice: tumorile sistemului nervos şi ale sistemului A.P.U.D. (Amine Precursor Uptake and Decarboxylation) sau, cum mai sunt denumite, S.E.D. (Systeme endocrinien diffuse);
– tumori cu origine în mezoderm: tumorile sistemului hematopoetic şi sarcoamele conjunctive.

2. Clasificarea anatomică

În majoritatea clasificărilor anatomice propuse se referă la tumorile câinilor şi pisicilor, dar, cu mici adaptări, pot fi folosite pentru toate speciile. Pentru fiecare localizare se impune o scurtă caracterizare:
– descrierea sediului tumorii sau a regiunii;
– definirea strictă a regiunii, a limfonodulilor regionali şi juxtaregionali pentru fiecare localizare;
– după caz, recomandările metodelor clinice şi chirurgicale pentru evaluarea categoriilor TNM ( standard recunoscut la nivel mondial pentru clasificarea gradului de răspândire a cancerului).

Clasificarea în funcţie de localizarea anatomică:
1. pielea - fără limfosarcom şi mastocitom;
2. pielea - mastocitomul;
3. glanda mamară;
4. capul şi gâtul;
5. tubul digestiv, inclusiv pancreasul şi ficatul;
6. aparatul urinar;
7. aparatul genital;
8. oasele şi articulaţiile;
9. ţesutul limfatic şi hematopoietic, inclusiv limfomul malign al pielii;
10. aparatul respirator;
11. glandele endocrine (tiroida şi glandele suprarenale).
Tumorile ochiului, sistemului nervos central, inimii şi ale celorlalte glande endocrine nu sunt incluse, pentru că sunt dificil de clasificat şi multe din aceste tumori prezintă numai o invazie locală.

3. Clasificarea histologică

Exemple de tumori benigne şi maligne, după structura histologică:
– epiteliu de acoperire, la nivelul pielii; tumoare benignă: keratoacantom; tumoare malignă: carcinom cu celule scuamoase;
– epiteliu de acoperire, la nivelul intestinului; tumoare benignă: adenom papilar; tumoare malignă: carcinom papilar;
– epiteliu glandular, în pancreas; tumoare benignă: adenom; tumoare malignă: adenocarcinom;
– epiteliu glandular, în ficat; tumoare benignă: hepatom; tumoare malignă: carcinom hepatocelular;
– ţesut conjunctiv, în cavitatea bucală; tumoare benignă: fibrom; tumoare malignă: fibrosarcom;
– ţesut conjunctiv, în ţesutul subcutanat; tumoare benignă: lipom; tumoare malignă: liposarcom;
– ţesut nervos în creier; tumoare benignă: astrocitom; tumoare malignă: astrocitom malign.

4. Clasificarea tumoare-limfonod-metastază (TNM)

Sistemul TNM pentru tumorile animalelor domestice ridică standardul de precizie pentru diagnostic, pentru evoluţia clinică şi de predicţie. Scopul principal al acordului internaţional privind clasificarea cazurilor de cancer, după extinderea bolii, este de a asigura o metodă care să ofere posibilitatea unui limbaj profesional unic şi fără ambiguităţi. Sarcina clinicianului veterinar este de a stabili un diagnostic provizoriu şi de a lua o decizie privind conduita terapeutică cea mai eficientă.

Sistemul TNM are în vedere: extinderea tumorii primare (T); starea nodulilor limfatici (N); absenţa sau prezenţa metastazelor la distanţă (M). Pentru a ridica precizia acestor parametri se adaugă notaţii cu cifre, pentru a indica extinderea tumorii maligne.
În unele localizări pot să apară mai multe tipuri de cancer, care să difere nu numai în aspectul lor histologic, ci şi în comportamentul lor clinic. Un exemplu este carcinomul glandei mamare la căţea: în cazul unui adenocarcinom tubular bine diferenţiat, prognosticul este favorabil după mastectomie, în contrast cu carcinomul anaplazic, când prognosticul este rezervat sau chiar defavorabil.
Determinarea gradului de extindere prin categoriile TNM facilitează gruparea anumitor tumori în diferite stadii clinice. Unele tumori, prin localizarea lor, sunt mai accesibile unui examen clinic complet. Astfel, tumorile glandei mamare, ale pielii şi oaselor, tumorile esofagului şi laringelui pot fi văzute, palpate şi măsurate direct, iar limfonodulii regionali sunt şi ei accesibili. În acelaşi timp, alte localizări cum sunt tumorile viscerelor (stomac, colon, rinichi, ovare etc.), situate în profunzime, sunt puţin accesibile examenului clinic, ceea ce impune investigaţii suplimentare pentru a completa datele clasificării TNM.

Tumoarea primară (T) este clasificată în funcţie de extindere în patru categorii: T1, T2, T3 şi T4. Există particularităţi în funcţie de localizare dar pentru fiecare tumoare, pe cât posibil, se va face examenul clinic, pentru a preciza limitele, dimensiunile, dacă este mobilă sau fixă şi aderentă la ţesuturile limitrofe.
Limfonodulii regionali (N) sunt catalogaţi prin indici, N0, N1, N2 şi N3,în funcţie de caracteristicile examenului prin palpare, limfangiografie şi alte procedee.
Metastazele la distanţă (M) se codifică după cum urmează:
– M0, clinic şi radiologic nu au fost depistate metastaze;
– M1, clinic şi radiologic sunt prezente metastaze în organe sau ţesuturi, putând să se menţioneze organul cu metastaze (ficat, pulmon, oase etc.).
Simbolul P se referă la profunzimea infiltrării tumorii în organ sau ţesut, iar simbolul G se referă la gradul de extindere (P) şi gradarea (G) histopatologică pot oferi informaţii adiţionale de malignitate al tumorii. De exemplu, în cazul unor organe cavitare extinderea histopatologică se exprimă prin patru grade P.

5. Clasificarea clinică

Combinarea celor trei elemente din clasificarea TNM determină stabilirea stadiului clinic, cu posibilitatea evaluării prognosticului. Un exemplu:
– stadiul clinic I: T1, N0, M0 sau T2, N0, M0;
– stadiul clinic II: T1, N1, M0 sau T2, N1, M0;
– stadiul clinic III: T1, N2,3, M0 sau T2, N2,3, M0;
– stadiul clinic IV: T3, N0,1,2,3, M0 sau T4, N0,1,2,3, M0 sau oricare TN + M1.
Supravieţuirea la un an a primului grup poate fi de 60%, în timp ce al ultimului grup de numai 15%. Clasificarea TNM este mai practică decât clasificarea în stadii clinice.


EPIDEMIOLOGIA BOLII CANCEROASE

Studiul bolii canceroase la animale în ultimele decenii beneficiază de metode moderne ale epidemiologiei. Epidemiologia animală vizează etiologia sau factorii de risc în anumite cancere. Au fost stabilite riscurile ce le incubă hormonii sferei genitale pentru cancerul mamar la căţea, precum şi vârsta sau rasa pentru alte tipuri de neoplasme. În 1968, CHAKLIN şi colaboratorii sai avansează ideea unor studii asociate ale tumorilor de la om şi de la animale, în echipe de specialişti cu profiluri diversificate.
În investigaţiile retrospective ale bolii canceroase, deosebit de util este studiul riscului relativ estimat sau raportul de cauze sau şanse. Astfel, studiile tumorilor la animale prin aprecierea riscului relativ oferă date pentru aprecierea nivelului de influenţă a unui factor de risc testat. Deci, în studiul cancerului mamar canin se poate estima riscul pentru cancerul mamar al căţelelor castrate, faţă de cele necastrate.
Câinii prezintă o variabilitate mult mai mare, atât în localizare cât şi după tipul histologic. Pe primul loc sunt localizările cutanate, iar tumorile de origine epitelială depăşesc ca număr toate celelalte tipuri.

Incidenţa tumorilor la animale

* La câine şi pisică studiile epidemiologice sunt mai numeroase şi de un interes special pentru oncologia umană. SCHNEIDER (1987) apreciază rata generală de cancer la câine ca fiind de 213/100 000 pe an, iar la pisică 264,3/100 000 pe an.

* Studiul a 3.388 neoplasme provenite de la specia canină, efectuat de BASTIANELLO (1983), a permis următoarea ierarhizare a incidenţei diferitelor tipuri tumorale: ţesut mezenchimal, 33,7%; piele şi anexe, 20,8%; aparat genital femel, 10,2%; ţesut limfohematopoietic, 8,9% şi aparat genital mascul, 5,8%. Examenul histologic a relevat că mastocitomul a fost cel mai frecvent tip de tumoare , cu o frecvenţă de 12,7% din totalul neoplasmelor. La tipurile de tumori cutanate, în ordine descrescândă, incidenţa a fost: bazaliom, carcinom scuamos, tumori ale glandei perianale şi melanom. Tumorile tractusului genital la femele au inclus 80% neoplasme ale glandei mamare, din care 50% au fost tumori mamare mixte. Dintre tumorile testiculare cea mai frecventă a fost tumoarea celulelor Sertoli.

* Majoritatea neoplasmelor tubului digestiv au fost localizate în cavitatea bucală, sub formă de epulide inflamatorii şi melanoame. Osteosarcoamele au fost cu incidenţa cea mai mare, neurofibroamele au fost cel mai frecvent diagnosticate ca tumori ale sistemului nervos, iar carcinoamele, în tiroidă. Au mai fost diagnosticate: carcinoame pulmonare, melanoame oculare şi carcinoame hepatice.

* La specia canină repartizarea tumorilor a fost următoarea: tumorile aparatului genital femel (predominant mamare) au avut o proporţie de 57,2%, urmate de tumorile cutanate cu 19,5%, apoi tumorile ţesuturilor mezenchimatoase cu 7,6%, tumori ale aparatului genital masculin cu 4,0%, iar cavitatea bucală şi sistemul hemolimfopoietic au avut frecvenţe foarte apropiate, de 3,8% şi respectiv 3,6%. Această repartiţie a incidenţei tumorilor în diferite organe şi ţesuturi este identică cu cea publicată de americani.

Incidenţa tumorilor în funcţie de vârsta animalelor

* La câine, procentajul tumorilor benigne este semnificativ mai ridicat decât procentajul tumorilor maligne, până la vârsta de trei ani (p < 0,02), în timp ce procentajul tumorilor maligne este semnificativ superior celui tumorilor benigne, cu începere de la 7 ani (p < 0,001).

* La pisică, înainte de trei ani, tumorile sunt puţin frecvente, fiind vorba preponderent de tumori benigne, iar diferenţa între tumorile benigne şi tumorile maligne nu este semnificativă. Din contră, procentajul tumorilor maligne este semnificativ superior celor benigne, cu începere de la trei ani (p < 0,001) şi rămâne foarte ridicat semnificativ pe ansamblul vârstei examinate.

Incidenţa tumorilor în funcţie de sex

* La câine, tumorile bucodentosalivare, maligne şi benigne, sunt mai frecvente la mascul decât la femelă (p > 0,001) [108]. DORN şi PRIESTER (1976) au arătat că există un risc mai ridicat de apariţie a fibrosarcoamelor şi melanoamelor bucale la câinii de sex mascul.
Frecvenţa tumorilor maligne ale tubului digestiv este, de asemenea, semnificativ mai mare la masculi decât la femele (p > 0,001), în timp ce diferenţa nu este semnificativă în ce priveşte tumorile benigne ale acestui aparat la câine.

* Diferenţe înalt semnificative există între frecvenţa tumorilor cutanate la câinii masculi şi la femele (p > 0,001). Diferenţa foarte importantă a acestor tumori la masculi rezultă din proporţia ridicată a tumorilor glandelor hepatoide. Aceste tumori sunt constante la masculi, dar pot fi observate şi la femele, cu un procentaj foarte scăzut, fiind de 5,5% din totalul tumorilor cutanate, faţă de 88,0% la masculi.

* La pisică, tumorile maligne ale cavităţii bucale şi ale tubului digestiv sunt mai frecvente la mascul (p > 0,001), decât la femelă. Pisicile de sex mascul au o frecvenţă foarte ridicată (p > 0,001) a cancerelor osoase.

Incidenţa tumorilor în funcţie de rasă

* În general, nici o rasă nu prezintă o predispoziţie pentru cancer, cu toate că rasa Boxer are un risc mai ridicat de dezvoltare a tumorilor în anumite organe (tumorile cutanate, tumorile endocrine, testiculare şi mezenchimatoase).

* Există o predispoziţie de rasă pentru tumorile aparatului genital femel, la rasele: Teckel, Bichon, Caniche, Yorkshire şi Pincher.
Frecvenţa tumorilor bucale este legată de prezenţa melanomului, care afectează preponderent rasele cu mucoase pigmentate (Scottish, Chow-Chow) sau care pot fi pigmentate (Cocker). Se pune problema relaţiei între tumorile sistemului melanogen şi pigmentarea naturală a pielii sau a mucoaselor.
Tumorile ţesuturilor mezenchimatoase sunt mai frecvente la rasele: Ciobănesc german, Briard, Collie şi Ciobănesc belgian. Predispoziţia rasei Boxer la tumorile mezenchimatoase poate fi rezultatul predispunerii la mastocitom, cu localizare subcutanată, ca şi la hemangiom şi hemangiopericitom.

* Există o adevărată predispoziţie de rasă pentru tumorile aparatului genital mascul şi pentru tumorile sistemului hemolimfopoietic. Pentru primele sunt citate rasele: Pincher, Chow-Chiw, Collie, Fox Terrier, Basset şi Boxer. La tumori ale sistemului hemolimfopoietic sunt predispuse rasele: Beauceron, Ciobănesc german, Dog german, Ogar afgan şi Scottisch.

VIRUSURI ONCOGENE

Virusurile oncogene cunoscute ca producătoare de tumori la animale pot fi grupate astfel:
I. Herpesviridae:
1. virusul bolii lui Marek produce la găini limfom malign;
2. herpes virus saimiri produce reticulosarcom la cimpanzeu;
3. virusul carcinomului vezical produce adenocarcinom la broască;
4. virusul adenomatozei pulmonare la ovine produce adenocarcinomul pulmonar al acestora.

II. Papoviridae:
a) Papilomavirus:
1. virusul papilomatozei bovine produce papilomatoză cutanată la bovine;
2. virusul papilomatozei equine produce sarcoid la cabaline;
3. virusul papilomatozei iepurelui produce papilomul Shope, iar la iepurele domestic produce carcinom.
b) Poliomavirus: virusul polioma produce sarcom la şoarece.

III. Retroviridae:
Oncornavirus tip C:
1) virusul leucemogen felin produce limfosarcom la pisică;
2) virusul sarcomului felin produce fibrosarcom la pisică;
3) virusul leucozei bovine produce leucoza limfoidă la bovine;
4) virusul leucozei aviare produce leucoza limfoidă la găini.
Oncornavirus tip B: virusul tumorii mamare a şoarecelui produce adeno-carcinom la şoarece.

Mecanismele apărării antitumorale sunt complexe, implicând o anumită succesiune de evenimente, cum ar fi activarea unor factori, dintre care unii posedă capacităţi de recunoaştere, alţii de distrugere şi în acelaşi timp mobilizarea unor relaţii de intercooperare şi de reglare a tuturor fenomenelor implicate. Recunoaşterea antigenelor străine este realizată de celule imunodependente cu receptori pentru antigene, cum sunt limfocitele T şi B şi cu ajutorul macrofagelor. Limfocitele sensibilizate de antigen ajung în organele limfatice periferice: limfonoduli, splină, amigdale, plăci Peyer etc., unde se transformă blastic şi proliferează, dând fiecare naştere unei clone de limfocite activate. Acestea, prin eliberarea limfokinelor, recrutează şi activează şi alte celule în vederea distrugerii antigenului împotriva căruia au fost direcţionate.

Elementele efectoare cuprind celule T efectoare, citotoxice (limfocite T citotoxice), celule K, celule NK şi celule fagocitare – macrofage – activate şi armate, într-o măsură mai redusă, polimorfo-nuclearele. Limfocitele B acţionează prin produsele lor: anticorpi sau imunoglobuline, care au capacitatea de a distruge – în colaborare cu complementul sau mai eficace în colaborare cu celulele implicate în citotoxicitatea celulară dependentă de anticorpi (ADCC) – elementele maligne. Paralel cu evoluţia răspunsului imun, au loc relaţii de cooperare între elementele efectoare şi cele de recunoaştere, ca şi interacţiuni reglatoare, cu scopul asigurării funcţionării adecvate a mecanismelor imunologice, prin intensificarea sau dimpotrivă prin limitarea lor.

Reglarea acestor mecanisme complexe se poate face:
– direct, efectuată de limfocitele T reglatoare: ajutătoare (Th sau helper) şi supresoare (TS3) şi de macrofage;
– indirect, prin intermediul mediatorilor chimici sintetizaţi de celulele imune: limfokine, sintetizate de limfocite; monokine, elaborate de monocite; anticorpi antiidiotip, sintetizaţi de limfocite împotriva receptorilor pentru antigen.